Nu ştiu alţii cum sînt, vorba autorului „Poveştii poveştilor” 🙂 , dar eu prefer ca pe arşiţă de cod galben să aplic metoda răcoririi cod roşu. În traducere, merg în piaţă, iau o lebeniţă, o păstrez vreo 2-3 ore în congelator şi o mănânc apoi cu o poftă nebună.

E fructul care taie din canicula de afară şi o aduce la un nivel suportabil.

E adevărat, nu e atât de simplu precum pare, pentru că alegerea unui pepene roşu BUN e o adevărată aventură. Am ajuns să înţeleg, mare realizare – pe cuvânt 😀 -, că lebeniţele (eu aşa le zic de mic copil, deşi intelectualii îmi spun că e corect lubeniţă, fapt pe care nu-l contest) aduse de trupele din Oltenia care invadează Bihorul în timpul verii nu par să fi văzut vreodată soarele sudului romînesc. Mai curând aş paria că pepenii au copilărit prin sudul Europei.

În schimb, am descoperit nişte delicatese cu miez roşu, roşu şi extrem de dulci, crescute pe malul Crişului Negru, la Tinca, de nişte localnici. Rar am mâncat nişte pepeni mai buni. Nu îi laud din spirit de patriotism local, dar bat orice am cumpărat până acum din altă parte.

Iar preţul e în continuă scădere. A fost 4 lei kilogramul – atunci nu am cumpărat 🙂 -, a ajuns 3 lei, 2 lei şi 50 de bani şi tot aşa până când sâmbăta asta am cumpărat cu 1 leu kilogramul.

Reci, dulci şi parfumate, nu cred să fie fruct mai bun în perioada asta caniculară. Dar dacă o fi, daţi-mi de ştire, că-s dipus să-l testez. Deşi nu cred că ar bate lebeniţa. 😉