– No, data viitoare eu nu mai vin pe un frig de ăsta! Nu are rost să vii pentru o cană cu vin și un cârnaț sau o plăcintă și să înduri lapovița și gerul…

Doamna mea dârdâia din greu. Da, dar o făcea demn 😉 în fața primăriei din Viena, unde venise cedând rugăminților mele de a înfrunta o vreme câinoasă, pe bune, ca să admirăm târgul de Crăciun atât de celebru.

Era în urmă cu vreo 2 ani și, dacă Neia mea era obișnuită cu ce se întâmpla acolo, până atunci nu văzusem cu propriii ochi luminile și agitația din târgul organizat în capitala Austriei. Eram mai mult decât curios, dar după ce am ajuns acolo mi-a părut rău că îmi pusesem jumătatea să suporte iarna nasoală de afară – era lapoviță, nici măcar o ninsoare de bun simț 😉 . Plus că eram cu mașina, deci nu am băut din punch-ul vienez de Crăciun, am mâncat ceva pe repede înainte, n-am apucat să fac nicio fotografie și am plecat de acolo cam dezamăgit.

Poate și asta a făcut-o pe doamna mea să își calce pe inimă și să revină anul ăsta, de mână cu mine, în târgul din fața Primăriei vieneze. De data asta am lăsat mașina în parcarea de lângă bloc și am luat cu 2 euro și 29 de cenți un bilet, am urcat în tramvaiul 1 și am pornit spre Rathaus Wien. Un singur lucru a fost cam ca acum 2 ani: frigul. Pe care l-am înfruntat cu haine groase. Bine că nu a plouat!

Nebunia la târgul de Crăciun începea de la coborârea din tramvai.

Care nu era plin, căci majoritatea turiștilor venea cu autocarele. Zeci dintre ele, cu numere de România, Ungaria, Cehia, Croația, Serbia etc erau parcate în apropiere, făcându-mă să mă felicit pentru abandonarea mașinii personale în parcarea de acasă. Am văzut în schimb cum și-au pregătit vienezii autobuzele pentru turiști – mai mare dragul să călătorești cu ele.

Revin la aglomerația de la Târgul de Crăciun, unde luminile și culorile erau celelalte lucruri care dominau atmosfera.

E clar, austriecii știu să-și atragă turiștii.

O dată ce intri printre căsuțele inundate de lumină, de globuri, dulciuri ori miros de mâncare și vin fiert e bine să stai cu ochii pe cel/cea/cei cu care ai venit. Făcând fotografii nu mi-am urmărit jumătatea și, preț de aproape un minut, am căutat-o dezorientat prin puhoiul de oameni care se revărsa din toate colțurile, vorbind toate limbile pământului.

Apropo de toate limbile pământului, cred că nu a fost loc în care să ne oprim în care să nu auzim un cuvânt în limba română. 🙂 Am căscat ochii și gura în toate direcțiile, la aproape toate căsuțele din zonă – eu sînt gură-cască din titlul postării 😉 – și am încercat să analizăm cam ce am putea consuma pe acolo.

Am luat un langos fiecare.

Mare greșeală. Mai bine mușcam dintr-un soi de hot-dog autohton, cu cârnat, pentru că langoșul era ultraplin de ulei, rece și cu un gust extrem de accentuat de… nu știu ce. Normal, că doar era un semipreparat adus să mulțumească mii de stomacuri de turiști.

În schimb, punchul, servit într-o casuță unde lucrau la foc automat vrei șase barmani roșii ce nu mai pridideau să servească mareea de amatori de veselie, a fost aromat, bun și fierbinte. Pe gustul și așa afectat de frig al subsemnatului. „Bun„, a concluzionat și Neia mea, după singura gură sorbită din cană. Cană care costa 2,50 euro, pe lângă care ți se rețineau, ca garanție, alți 2,50 euro. Asta ca să fie siguri că le returnai recipientul. 😀

Recunosc că prea mult nu am pierdut timpul prin târgul de Crăciun de la Viena.

Prețurile sunt ca pentru turiști, ceva mai mari decât în mod obișnuit. Mâncarea nu ne-a încântat, punchul a fost ok, atmosfera – de mare adunare populară, iar bradul din fața Primăriei – ca-n povești.

La plecare, am așteptat tramvaiul în stația de lângă târg, prilej cu care am văzut niște bicicliști care stăteau la prima și ultima ușă a fiecărei garnituri care trecea prin zonă. Mi-am dat seama apoi, cu ajutorul doamnei mele, că bicicliștii erau de fapt controlori 😉 , dar eu le atribuisem altă funcție din cauza maieurilor galbene, reflectorizante, pe care le purtau peste geci. Adică, să știe cam tot țugulanul ce fac ei și că e mai bine să-și ia bilet, decât să riște o amendă.

Iar înainte să ne găsim tramvaiul 1, dintr-o altă garnitură a coborât o tânără, care a împărțit tuturor celor din stație – nu eram puțini – câte un pachet cu napolitate. „Face reclamă la Manner, un fabricant de napolitane„, m-a lămurit jumătatea mea.

 

– Ai văzut acum târgul, data viitoare eu nu mai vin pe frigul ăsta!

Neia mea dârdâia întruna și abia aștepta să ajungă în căldura de acasă. De dragul ei, o să-i respect tremuratul. 😉 Acum am văzut Christkindlmarkt-ul pe îndelete, așa că data viitoare ne vom opri în căldura unui restaurant, la un pahar de vin.