Tocmai îmi aranjasem scaunul la birou şi începusem plin de avânt editarea unui material de mare anvergură când am auzit bubuitura. Cred că băieţilor din gaşca lui Arnold sau Stallone le-ar cam fi fost ruşine cu sunetul acela, dar pe mine, obişnuit cu ritmul inegal al ciocanelor muncitorilor care lucrează dincolo de zid, m-a făcut să tresar.

Imediat s-a făcut semiîntuneric. Spun semi- pentru că, deşi becurile din tavan au încetat cont(r)actul cu electricitatea, veioza de pe biroul meu lumina liniştită mai departe. Şi ecranul laptopului meu supravieţuise bubuiturii, iar verificări ulterioare 😉 au stabilit că şi internetul funcţiona nestingherit.

– E internet, e Facebook, deci existăm, a fost concluzia în redacţie.

Rând pe rând, am ieşit afară din clădire – am constatat astfel că e lumină afară la ora 14 😀 , că oamenii stau pe terase ori se plimbă în timp ce alţii muncesc ori că afară chiar se răcorise. Iar pentru toate aceste observaţii eram convins că trebuia să-i mulţumim vreunui „Dorel” dintre muncitorii din piaţă:

– Precis a agăţat vreun excavator vreu fir de curent ori unul cu toporul l-a tăiat din prea multă râvnă! 🙂

Câteva minute mai târziu s-a dovedit că micul Mafalda din subsemnatul era la datorie. Am aflat că un fir de curent fusese rupt de un excavator ce lucra în centrul în şantier al Oradei. Eram gata să-l fac în fel şi chip, să-l ironizez şi să-l încadrez în galeria marilor „Doreli” ai neamului, mai ales că reuşise să lase întreg centrul fără curent.

Am aflat apoi că nu e chiar aşa cum credeam eu. De fapt, era ca într-un soi de banc cu radio Erevan. Adică, omul rupsese firul, dar cablul ăla nu trebuia să fie îngropat atât de aproape de suprafaţă. Adicătelea, se afla la o jumătate de metru sub picioarele pietonilor, când el ar fi trebuit pus la un metru, aproximativ, spun cei care se pricep.

Excavatoristul contemporan cu mine ştia asta, muncitorii din trecutul nu prea îndepărtat pare-se că nu ştiau. De fapt, cred că ştiau, dar i-o fi durut în bască şi or fi făcut o muncă de mântuială. Şi aşa, muncitorul care a produs pocinogul s-a ales cu înjurături şi ironii, pe când adevăratul „Dorel” a scăpat neştiut.

De aceea cred că se impune ca marea masă a orădenilor să cunoască şi partea asta de adevăr. 🙂 Nu că n-ar fi putut trăi fără ea, dar dacă tot e să înjurăm, măcar să o facem în direcţia corectă. Nu?

P.S. Pentru corecta informare a publicului, trebuie specificat că lumina becurilor s-a întors repede în clădirile din centrul Oradei. Există un circuit de rezervă care preia sarcinile celui căzut. E bine şi aşa. 🙂