Maidanezul, o specie care nu trăieşte la sat

Sînt în concediu şi asta se vede pe blog. Noroc că Adi Ciucuriţă e cuprins de avânt… sportiv şi mai scrie câte un guest-post. O să revin când o să-mi revin din starea plăcută pe care ţi-o dă timpul ce îţi aparţine total şi de care dispui discreţionar numai pentru tine şi familie. 🙂

Până atunci, pe scurt, ce şi de ce am vrut musai să scriu:

În satul Neiuţei mele nu există o fiinţă extrem de populară şi de discutată în aceste zile: câinele maidanez. Nu e o specie atinsă de extincţie pentru că, la fel ca în cele mai multe sate pe care eu le cunosc, nici n-a existat vreodată pe uliţele pline de praf sau aciuată pe lângă vreun căput, şură ori căpiţă de fân.

În sat – sau la sat, că e o chestie generală – fiecare animal cu patru picioare are un stăpân biped, care îl hrăneşte, întreţine, loveşte – da, da, că nu-s activist sau pudibond să scot în afara legii aceste dovezi de comunicare inter-specii -, iubeşte, fluieră, înjură – des, dezmiardă – rar, foloseşte ori îl acceptă. Dar nu-l abandonează pe uliţe.

Ţăranul român îşi lasă liber câinele prin curte ori prin grădină, pleacă cu el pe câmp sau până la vecin/vecină, dar nu-l abandonează. Uneori îl mai ţine în lanţ, că e hamiş şi nu suportă de nicio culoare persoane care l-au lovit în copilărie – a lui, nu a lor 🙂 – ori l-au fugărit cu furca din lanul lor de porumb, dar, ştiţi deja, nu-l abandonează.

De aceea, nu o să vedeţi haite pe uliţele satelor. Cel mult, câte o corcitură stând întinsă lângă poartă, la soare, lătrând anemic către vreun biciclist ori către vreun seamăn aflat în aceeaşi ipostază de vară. Ca să fiu corect până la capăt, puteţi întâlni, totuşi, haite la sat. În curtea vecinului meu din dreapta am găsit azi patru exemplare. „Ăla negru e mai guraliv – te, de aci, mă! -, dar ăla mic e şi surd şi orb. Nici să miroase nu mai ştie, de aia numa’ latră. Da’ niciunu’ nu muşcă.” Vecinul meu a vrut să mă liniştească, dar deja intrasem binişor în curtea lui, că numai feţe de killeri nu aveau patrupezii lui. 😉

Ce vreau să spun e că vina pentru moartea copilului de 4 ani – pentru care eu i-aş împuşca în cap pe idioţii care trebuiau să rezolve problema maidanezilor: aş verifica vina şi implicarea fiecăruia şi i-aş lua pe rând – aşadar, vina nu aparţine numai animalului (clar că e un câine care a acţionat instictual şi deasupra căruia pun ÎNTOTDEAUNA viaţa unui om), ci şi autorităţilor ignorante şi celor care se pupă bot în bot cu animalele străzii, dar o fac doar declarativ, fără să se şi implice.

Luaţi, mă, mironosiţelor, acasă un câine şi îngrijiţi-l şi nu mai îmi cereţi mie să vă plătesc din buzunarul meu de contribuabil întreţinerea animalelor! Vreţi drepturi pentru câinii vagabonzi? Oferiţi-le voi în primul rând, după care ieşiţi în piaţa publică.

Pentru mine, viaţa unui om e de nepreţuit şi o pun deasupra oricărei alte fiinţe!

Şi, ca să pun punct problemei deja ultradezbătute a maidanezilor: eu am avut mereu câini, pe care i-am îngrijit şi la care am ţinut. M-a durut când au murit. Nu-s am suflet de câine! Dar moartea unui copil mă răvăşeşte…

Comments

comments

Fără categorie

3 Comments

  1. se pare ca maidanezii nu suporta praful de la tara … asa ca nu traiesc decat „dupa blocurile gri, unde sta majoritatea” fostilor locuitori de la sate, care se vor oraseni, dar nu stiu/pot renunta la tabieturile de sateni … de aceea nu ii iau acasa pe catei (pe care declara ca II IUBESC ), dar le dau din cand in cand hrana („na, ma, da-va drecu`!”) … ciudat paradox …. iar aici LEGEA ar trebui sa intervina si sa faca curatenie …. O zi buna!

  2. Toti agresivii astia care sar in apararea maidanezilor nu vor lua niciodata un caine maidanez acasa , ei sunt buni doar sa sara la gatul omului care doreste sa traiasca in civilizatie .

Lasă un răspuns